Duminică, 22.Aprilie.2018, 09:29:28 Bine aţi venit Vizitator


Timeless

Principală | Înregistrare | Logare | RSS
[ Mesaje noi · Membrii · Regulamentul forumului · Căutare · RSS ]
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Forum » Cunoastere » Ezoterism » Rudolf Steiner - Cronica Akasha(fragmente)
Rudolf Steiner - Cronica Akasha(fragmente)
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:49:12 | Mesaj # 1
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
Rudolf Steiner - Cronica Akasha

STRĂMOŞII NOŞTRI ATLANTEENI

Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiţi de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştinţe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultăţile spirituale. Cunoştinţele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanităţii atlanteene, vom descoperi facultăţi spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinaţii, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultăţile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învăţate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulţiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operaţiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situaţii identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situaţii trăite anterior. Este important de reţinut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forţă. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învăţământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligenţa. Dimpotrivă, se urmărea cu insistenţă să i se prezinte viaţa prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situaţiile în care va fi pus să acţioneze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viaţă, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situaţie care se prezenta semăna mai mult cu o experienţă deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acţioneze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situaţii, noi ne folosim de reguli deja învăţate, pe care le punem cu uşurinţă în aplicare în situaţii noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educaţie conferea vieţii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluţia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependenţă şi fidelitate faţă de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acţiona la fel cum se „văzuse“ întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experienţă, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situaţie oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experienţă indelungată.

Această caracterizare generală nu se aplică iniţiaţilor şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluţie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultăţile necesare pentru a putea primi o invăţătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda iniţiaţilor şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experienţe personale trăite, ci pe vechimea înţelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanţă la un iniţiat. El se dedică în întregime înţelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influenţa caracteristicilor unei epoci.

În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ules la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecţionată, o capacitate care dădea acţiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forţe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu fiinţele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forţa vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forţă motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forţa de germinaţie a fiinţelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înţelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conţine o energie latentă. Această forţă acţionează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forţe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voinţă. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forţelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forţă tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forţa calorică pe care o conţine cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forţele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalaţii care transformă energia cărbunelui în forţa motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalaţii pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al seminţelor de plante, transformând energia lor vitală în forţă energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălţimea la care zburau era mai mică decât a munţilor existenţi în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalţe deasupra munţilor.

Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condiţiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinţei actuale. Ştiinţa şi gândirea logică, prin esenţa lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experienţă şi observaţie directă. Dar penfru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simţurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puţin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicaţii tehnice, datorită forţei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizaţia şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înţelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forţele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forţele sale fizice, prin voinţă, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forţe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noţiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.

O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuinţele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simţea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simţul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligenţa şi raţiunea noastră este bunul nostru personal.

* Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase“ (NT).

Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestraţi cu forţele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înţelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puţin de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinţă. - Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluţie, cei mai mulţi dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenţii acestei populaţii degenerate au supravieţuit sub formă de populaţii sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluţia. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. - Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populaţiei atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populaţie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinţei oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedaţi de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmaţi de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calităţi fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forţei de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta.

* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină“ şi de „subrase“ în cadrul lor, ci de „perioade“, pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT).

Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluţie, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calităţi ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadenţă. Populaţia care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situaţii când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populaţii care prezentau stadii diferite de evoluţie.

* Sau, simplu„,rase“ (NT).

Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluţie şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluţiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluţiei sale atlanteene. Trebuie să reţinem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le vieţuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecţioneze unelte de lucru, să construiască locuinţe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forţe spirituale care acţiona în ei, forţa pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forţă instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forţă ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură.

Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzaţii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibraţie prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul faţă de experienţele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente.

* Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT).


De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinţa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vieţuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotaţi cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparţine obiectelor lumii exterioare. Graţie limbajului, se stabileşte o nouă relaţie şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni.

Forţele care acţionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ţinea de forţele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiaţi, într-un anumit sens, de fiinţele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forţele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forţele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forţă naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conţinea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forţă magică a cuvintelor, se subînţelege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunţat de rmoahal dezvolta o forţă asemănătoare cu forţa însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forţă a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimţeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forţă avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conţineau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simţea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puţin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acţiona în ei.

Situaţia devine cu totul alta o dată cu apariţia celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiţia, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariţia. Memoria începe să influenţeze, într-un anumit sens, concepţia lor despre viaţa socială. Cel care putea face faţă unor situaţii grele începea să pretindă celorlalţi să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieţii. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morţilor, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în faţa unei acţiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forţă rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se ţină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situaţia nouă ca, în aprecierea unui om, să se ţină seama de realizările sale din trecut.

O altă urmare a faptului că în viaţa socială începe să predomine forţa amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legaţi prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forţele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o persorialitate puternică putea să antreneze spre o acţiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acţiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.

Acest mod de convieţuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparţineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de fiinţă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunităţi erau creditare, treceau de la strămoşi la descendenţi. Ceea ce, până aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenţii continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forţa de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educaţia consta în a prezenta viaţa în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educaţie depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecţioneze inteligenţa elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.

În aceste condiţii, experienţa personală câştiga o importanţă din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a treia subrase. Când un grup de oameni se despărţea de un altul şi forma o nouă comunitate, el aducea în noua sa colectivitate amintirea vie a ceea ce vieţuiseră în vechea reşedinţă; dar, în acelaşi timp, exista în această amintire ceva ce nu mai convenea grupului şi provoca un sentiment de neplăcere, şi atunci, oamenii încercau ceva nou. Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiată se îmbunătăţeau şi condiţiile de viaţă. Era, deci, cu totul natural ca acele îmbunătăţiri să fie imitate. Acestea au fost condiţiile obiective care au permis, în timpul celei de a treia subrase, să ia naştere comunităţi înfloritoare descrise în unele lucrări teosofice*.

* În acest sens, se pot cita descrieri de oraşe grandioase, de oraşul cu portile de aur, de palate imperiale etc. (cf. W. Scott-Elliot, L'Histoire de 1'Atlantide sau Annie Sesaut şi C.W. Leadbeater, L'Homme d'où il vient où il va, ambele traduse din engleză) (NT).

Experienţele personale găseau sprijin din partea celor care erau iniţiaţi în legile eterne ale evoluţiei spirituale. Unii suverani puternici au fost ei înşişi iniţiaţi, pentru ca valoarea lor personală să-şi afle o susţinere totală. Datorită valorii sale personale, omul devine puţin câte puţin apt pentru a fi iniţiat. El trebuia mai întâi să-şi cultive progresiv forţele proprii şi să le dezvolte până într-atât, încât să-i poată veni, de sus, iluminarea. Iată explicaţia originii regilor şi a conducătorilor iniţiaţi atlanteeni. Aceştia deţineau o putere enormă şi totodată se bucurau de o veneraţie neţărmurită.

Dar, pe de altă parte, această situaţie purta în ea germenele decadenţei si ruinei. Structurarea unei memorii foarte dezvoltate a dus către o exacerbare a personalităţii. Omul începe să dorească să obţină ceva pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Şi cu cât această putere era mai mare, eu atât dorea mai mult să o folosească pentru propriul său interes. Ambiţia care se dezvoltă pe acest fundal duce la un egoism sălbatic şi, de aici, se ajunge la o utilizare abuzivă a puterii. Dacă ne gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin stăpânirea forţelor vitale, vom înţelege uşor ce urmări teribile au putut avea abuzurile săvârşite. Puternice forţe ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemăsurat egoism.

Această tendinţă cunoaşte o amploarea deosebită în a patra subrasă (pratoturanienii). Cei care aparţineau acestei rase şi care fuseseră instruiţi în stăpânirea unor asemenea forţe s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru satisfacerea cu perseverenţă a dorinţelor şi avidităţii lor. Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena măsură, aceste forţe s-au distrus singure unele pe altele. Lucrurile stau ca şi cum picioarele unui om ar vrea neapărat să meargă înainte, în timp ce partea superioară a corpului tinde să se deplaseze înapoi.

O asemenea situaţie catastrofală nu se putea opri decât dacă se dezvolta în om o forţă superioară, şi aceasta a fost forţa gândirii. Gândirea logică exercită o acţiune inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. Originea gândirii logice trebuie căutată în a cincea subrasă (a protosemiţilor). Oamenii încep să depăşească stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut şi să compare intre ele diversele experiente trăite. Se dezvoltă astfel puterea de judecată. De acum devine posibil ca dorinţele şi pasiunile să fie oarecum ţinute în frâu prin judecată. Omul începe să calculeze, să combine. El învaţă să se slujească în acţiunile sale de gândire. Dacă înainte se lăsa pradă oricărei dorinţe, acum el se întreabă mai intâi dacă dorinţele sale sunt în concordanţă cu gândirea. În perioada celei de a patra subrase, oamenii căutau cu sălbăticie să-şi satisfacă pasiunile, acum, în decursul celei de a cincea subrase, ei încep să asculte de o voce interioară. Această voce are ca efect stăvilirea pasiunilor, dar încă nu poate anihila impulsurile egoiste ale personalităţii.

În a cincea subrasă, se pun astfel mobilurile unei acţiuni, se regăsesc transpuse înăuntrul omului. Acesta doreşte acum să dezbată în sinea lui ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar ceea ce s-a câştigat, prin această forţă interioară a gândirii, s-a făcut în dauna puterii de stăpânire a fortelor exterioare ale naturii. Cu ajutorul gândirii capabile să calculeze, se poate domina energia lumii minerale, dar nu şi forţa vitală. A cincea subrasă a dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra forţei vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele necesar evoluţiei viitoare a umanităţii. În prezent, personalitatea, amorul propriu, egoismul mai există şi se dezvoltă tot mai mult, dar gândirea, care le proliferează şi acţionează din interior, nu are nici o influenţă asupra naturii şi nu poate să mai provoace asemenea acţiuni disctructive ca cele pe care le declanşa utilizarea abuzivă a forţelor naturii. Din rândul populaţiei care constituia a cincea subrasă s-a selectat un grup restrâns, alcătuit din partea cea mai înzestrată, şi a fost ales să supravieţuiască nimicirii celei de a patra rase-rădăcină (atlanteană); Acest grup a format nucleul din care, mai târziu, s-a născut a cincea rasă-mamă, cea ariană; aceasta are ca menire să perfecţioneze dezvoltarea facultăţii de gândire, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Populaţia din a şasea subrasă atlanteană (akkadienii) au perfecţionat în continuare facultatea de gândire, depăşind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasă. Akkadienii se deosebeau de protosemiţi prin aceea că utilizau, într-o măsură mai largă, gândirea. – S-a spus că dezvoltarea gândirii temperează impulsurile personalităţii egoiste şi le împiedică să se transforme în acţiuni devastatoare, aşa cum se întâmpla la rasele precedente, dar nu le-a anihilat. Într-o primă etapă, protosemiţii reuşeau să-şi ordoneze relaţiile personale aşa cum îi inspira gândirea. Inteligenţa începe să înlocuiască dorinţele şi pasiunile neînfrânate. Se stabilesc relaţii noi între indivizi, apar alte condiţii de viaţă. În timp ce subrasele anterioare recunoşteau drept conducător pe cel ale cărui fapte se întipăriseră cel mai profund în memoria lor, sau pe cel care putea face dovada unei vieţi bogate în amintiri, de acum înainte un asemenea rol de conducător revenea celui inteligent. Înainte, totul se măsura în funcţie de ceea ce se păstra în memorie, acum preferinţele mergeau către o relaţie bazată pe gândire. Sub influenţa memoriei, un lucru era preţuit atâta timp cât era considerat util şi, când înceta să mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela care era apt să rezolve o situaţie problematică să impună o înnoire. Sub influenţa gândirii se dezvoltă însă dorinţa de schimbare şi înnoire. Fiecare dorea să impună ceea ce îi sugera inteligenţa sa. În felul acesta, în subrasa a cincea încep să apară, deja, stări de agitaţie, de nelinişte, care, în a şasea subrasă, duc la necesitatea de a se îngrădi o gândire prea inflexibilă a unui individ, prin instituirea unor legi generale de conduită. Strălucirea unor state din perioada celei de a treia subrase se baza pe faptul că amintirile comune asigurau ordinea şi armonia. În perioada celei de a şasea subrase, s-a simţit necesitatea ca ordinea să fie impusă prin legi elaborate prin gândire. Aici se află deci, în a şasea subrasă, originea dreptului şi a principiilor legislative. – În timpul subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni să se desprindă de comunitatea în care trăise, dar numai atunci când se simţea eliminat , deoarece condiţiile create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. În schimb, în timpul celei de a şasea subrase, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândirea logică era utilizată în căutare de inovaţii şi incita la noi acţiuni şi creaţii. Akkadienii pot fi consideraţi ca un popor întreprinzător şi colonizator; ei simţeau o reală satisfacţie în aceste acţiuni. Comerţul, în special, constituia o activitate deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se formau prin gândire şi judecată.

A şaptea subrasă (mongolii) favorizează în continuare dezvoltarea forţei de gândire, dar păstrează totodată unele vechi calităţi ale subraselor anterioare, îndeosebi cele ale subrasei a patra, calităţi pe care ei le conservă acum mult mai riguros decât se făcea în cursul subraselor a cincea şi a şasea. Mongolii au rămas fidel ataşaţi simţului amintirii şi au ajuns, astfel, la convingerea că cine este cel mai bătrân este şi cel mai înţelept şi poate, prin aceasta, să folosească cel mai bine puterea gândirii. Este adevărat că pierduseră dominaţia asupra forţelor vitale, dar forţa de gândire pe care au dezvoltat-o asimilase ea însăşi ceva din acea putere naturală a forţei vitale. Puterea asupra vieţii era definitiv pierdută, dar niciodată nu au pierdut credinţa naivă şi nemijlocită în această putere. Această forţă devenise pentru ei Dumnezeu şi, în numele lui, făceau tot ceea ce considerau că este bine şi drept. Ei apar în constienţa popoarelor vecine ca nişte posedaţi ai acestei puteri secrete şi chiar ei înşişi aveau o încredere oarbă în ea. Descendenţii lor din Asia, dar şi din unele zone din Europa, au păstrat şi mai păstrează mult din aceste particularităţi.
Forţa de gândire implantată în oameni nu îşi va putea atinge, însă, întreaga ei valoare în decursul evoluţiei decât după ce va primi un puternic şi nou impuls în cursul viitoarei rase-rădăcină, a cincea, adică cea actuală. Cea de a patra rasă-rădăcină nu a făcut decât să o pună în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia a cincea a ajuns la asemenea forme de viaţă care fac posibil ca facultatea de gândire să-şi găsească cel mai potrivit instrument.



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:50:34 | Mesaj # 2
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
TRECEREA DE LA A PATRA LA A CINCEA RASĂ-RADACINĂ

Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparţine omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluţiei în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înţelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluţie. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluţii. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecţionare forţa de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voinţa încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influenţată de influxul de gânduri venite de la entităţi superioare. În acest fel, voinţa lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluţie aplicată la fiinţa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca fiinţă terestră, era o fiinţă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înţelegem că fiinţele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluţia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.

Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasără-dăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educaţie. Ele erau conferite de entităţi superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor conducători. Ei erau veneraţi ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei înşişi comunităţile, iar alteori prin oameni mai evoluaţi, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relaţie directă cu zeii“, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi oameni. Erau adevărate centre de iniţiere şi se numeau „temple ale misteriilor“. De aici emana întreaga conducere a umanităţii.

Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînţeles pentru popor, ca şi intenţiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simţurilor, să înţeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfă cauză învăţăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfăţişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră... „În nori de foc“ apăreau aceste înalte spirite în faţa mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putinţa să îmbrace o formă umană; entităţile ale căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.

„Mesagerii zeilor“ puteau să primească revelaţiile transmise de entităţile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi în cadrul comunităţilor în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluţie, ei dobândiseră facultăţile pe care majoritatea celorlalţi oameni abia de acum înainte urmau să le obţină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste fiinţe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiţilor, oamenii erau cu totul incapabili să înţeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forţa gândirii. Iar această forţă nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înţelege decât foarte puţin principiile după care acţionau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituţiile lor de stat, erau mai curând presimţite, decât gândite clar.

Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viaţă atlantean, să poată începe o viaţă nouă, reglată, de astă dată în totuI, de forţa gândirii.

Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entităţi de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele fiinţe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalţi oameni; ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăţi elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“. – Al doilea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.

Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apţi şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanităţi. Cei aleşi, fiinţele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calităţi ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influenţele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluţiei sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimţeau, fără a le putea înţelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forţele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenriea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entităţile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuţie ale Providenţei.

* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte“; inteligenţă care conduce un ciclu de evoluţie. Tradiţia teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere“) (NT).

Acest grup izolat se afla în faţa unei hotărâri de mare importanţă. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiţi în ştiinţele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simţurile fizice. Ei presimţiseră această conducere divină a lumii, o simţiseră în propriile lor fapte; dar o conştienţă clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăţa că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăţi, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susţinătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei iniţiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonaniă: „Voi aţi văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeţi. Acestor conducători să vă supuneţi. Trebuie să împliniţi poruncile Domnului, pe care nu îl vedeţi, şi să ascultaţi de acela despre care nici măcar nu vă puteţi face o imagine“. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ“*.

* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.

Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alţi „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispoziţiilor sale în diferite domenii ale vieţii şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenţă urma să se aşeze potrivit unei noi concepţii, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viaţa este determinată de puteri naturale. Cursul vieţii umane depinde de alternanţa zi–noapte, iarnă–vară, soare–ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relaţia între aceste fenomene vizibile şi forţele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viaţa în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştinţele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voinţe divine, expresia înţelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viaţa morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înţelepciunea legilor divine. Viaţa se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu aveau menirea să ajute omulut să-şi ducă activitatea în armonie cu voinţa divină. – Manu dorea ca întreaga viaţă umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituţiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluţie, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forţelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forţa sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultăţii de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecinţă. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştinţe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştinţe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştinţe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forţa vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forţe; de aceea, se simţea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situaţia era asemănătoare şi pentru alte forţe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiţi să se deprindă cu utilizarea acestor forţe, fără a fi însă conştienţi de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură între lucrurile obţinute prin forţa sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenţia marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relaţie între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesităţi lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştinţele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forţa gândirii, de acum înainte, el era în situaţia de a putea folosi forţele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toţi cei selecţionaţi de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecţiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalţi oameni existenţi. – Din acel mic nucleu de oameni grupaţi în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevăraţii germeni ai progresului existenţi în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluţie a acesteia. Una este proprie celor care sunt însufleţiţi de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.

* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştinţe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).

Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forţă pentru a acţiona acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apţi să plece pentru a duce acest mesaj umanităţii constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluţie pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele pării ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.

Personalităţile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie iniţiate, încetul cu încetul, direct în înţelepciunea sa divină şi să devină învăţători ai celorlalţi. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de iniţiaţi, care şi-au dezvoltat forţa lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluţia lor aparţinea lumii superioare. Ei au introdus în condiţiile terestre înţelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus“. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înţelege prin propriile lor forţe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apţi pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, iniţiaţi umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluţia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în faţa lor ca fiind intervenţia însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Graţie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau consideraţi ca entiţăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii iniţiaţi, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalţi. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelaţiile şi apariţiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forţe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forţele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forţa ei de gândire. – Iniţiaţii-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul iniţierii, ei devin apţi să intre în relaţie cu mesagerii divini.

La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni iniţiaţi, sfinţii învăţători, devin conducători ai restului umanităţii. Marii preoţi-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparţin acestei categorii de iniţiaii. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea iniţiaţilor, a oamenilor iniţiaţi, cărora, însă, le dau în continuare asistenţă cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forţa de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înţeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acesi nivel, iniţiaţii îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluţe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecţionat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor iniţiaţi. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştienţă şi inconştienţă din acţiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apţi să primească aceste cunoştinţe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public iniţiatul cel mai mare. Acest iniţiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educaţie a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanităţii contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esenţă umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:52:14 | Mesaj # 3
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
RASA LEMURIANĂ

În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din evoluţia umană. Această perioadă este anterioară aceleia descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia rasă-rădăcmă a omenirii, despre care lucrările teosofice se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent – aşa cum rezultă din aceste scrieri – se afla situat în sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva zone din Africa. – Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe s-a făcut cu cea mai mare atenţie, în acelaşi timp ţinem să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se atribuie nici cel mai mic caractcr dogmatic. În afara faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea însăşi în limhajul actual a acestor revelaţii primite printr-o viziune directă a lor prezintă dificultăţi aproape insurmontabile. – Situarea în timp o vom face ulterior, căci ea va fi mult mai bine înţeleasă după ce vom prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zileie noastre. – Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare chiar şi pentru un ocultist carc le citeşte prima dată, deşi cuvântul „surprinzător“ nu este chiar cel mai potrivit. Din această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât după verificarea cea mai îngrijită.

A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluţiei sale, au avut loc evenimente de cea mai mare importanţă pentru Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o reprezentane a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte sunete naturale, care exprimau sentmente şi senzaţii de plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte înconjurătoare. – În schimb, reprezentările lor aveau o forţă cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat nu au mai avut-o. Această forţă permitea lemurienilor să acţioneze direct asupra mediului înconjurător. Influenţa pe care aceste reprezentări o exercita era resimţită atât de ceilalţi oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de obiectele neînsufleţite, şi acestea puteau să fie influenţate prin simplă reprezentare. În felul acesta, lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de comunicare pare mai curând un fel de „citire a gândurilor“. Forţa reprezentărilor sale, lemurianul o primea direct de la fiinţele şi lucrurile înconjurătoare. Ea emana din forta de creştere a vegetalelor şi din forţa vitală a animalelor. Omul întelegea pur şi simplu ceea ce se petrecea şi vieţuia în intimitatea structurală a plantelor şi a animalelor. El înţelegea chiar şi forţele fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, privind trunchiul unui copac, ce rezistenţă avea la apăsare, unde este potrivită piatra de construcţie sau nu datorită greutăţii ei. Lemurianul construia astfel, fără să fie inginer, graţie forţei sale de reprezentare, care acţiona cu siguranţa unui fel de instinct. El mai avea şi o mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. Când era nevoie, prin efortul propriei voinţe, el putea să-şi amplifice forţa braţelor. Prin intensificarea voinţei, era, printre altele, capabil să ridice greutăţi enorme. Dacă mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o avea asupra forţelor vitale, lemurianul se servea de stăpânirea pe care o avea asupra voinţei sale. În toate domeniile de activităţi inferioare, el poate fi considerat ca un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului).

Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinţei, a forţei de reprezentare. Educaţia care se făcea copiilor era consacrată exclusiv acestui scop. Băieţii erau supuşi unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să înveţe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile erau desconsideraţi, ca nişte membrii nefolositori pentru comunitate. Erau sacrificaţi în cele mai teribile chinuri. Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta temperaturi care mergeau până la incandescenţă sau a străpunge corpul cu abiecte ascuţite erau procedee curente. – Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărca în special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse la intemperii, la furtuni, pentru a învăţa să resimtă în linişte frumuseţea sălbatică a acestor manifestări; trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbaţi, fără a manifesta milă sau frică, ci doar pentru a preţui forţa si puterea care se desfăşura în faţa lor. Era o cale pentru a dezvolta la fete o tendinţă spre vis şi fantezie, calitate foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste dispoziţii nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivaţia exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente naturii.

Lemurienii nu au avut propriu-zis locuinţe, aşa cum le înţelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. Se aşezau acolo unde natura le oferea condiţii. De exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de moment. Mai târziu, au început să construiască adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuinie, ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure de noua formă obţinută. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. Locurile unde copiii erau antrenaţi să suporte probele de călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. – Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să cultive „înţelepciunea divină şi arta divină“ au devenit mai măreţe, dar şi mai artistice. Aceste instituţii erau, sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca instituţii de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere ştiinţifică. Cine era considerat capabil, putea fi iniţiat acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce se petrecea în aceste instituţii era o taină absolută. Aici se deprindea metoda de a cunoaşte forţele naturii, printr-o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învăţământul era în aşa fel condus, încât forţele naturale se transformau în om în forţe de voinţă. Se ajungea astfel la situaţia că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea natura. Ceea ce umanitatea va obţine mai târziu cu ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci caracterul unei activităţi instinctive. Dar nu trebuie să dăm aici, cuvântului „instinct“ aceeaşi semnificaţie pe care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul animal. Căci activităţile pe care umanitatea lemuriană le desfăşura erau mult superioare faţă de tot ceea ce sunt animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu ajutorul memoriei, inteligenţei şi imaginatiei în domeniul artelor şi al ştiinţelor. Dacă am vrea să folosim o expresie care să uşureze înţelegerea, am putea numi acele instituţii ale lor: „universităţi ale forţelor de voinţă şi ale puterii de reprezentare clarvăzătoare“. – Din aceste „universităţi“, ieşeau oameni pregătiţi să guverneze pe ceilalţi sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor acestor relaţii este dificil de formulat astăzi în limbajul nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. Însăşi natura, precum şi modul de viaţă al oamenilor, erau altele; în consecinţă, munca sau relaţiile între oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent.

Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi formează scoarţa terestră nu era, în acea vreme, tot atât de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante asemănătoare cu palmierii şi arborj asemănători cu aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit faţă de prezent. Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea atunci proporţii gigantice. Micile noastre ferigi erau arbori care formau păduri măreţe. Mamiferele superioare actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluţie, încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. Restul ducea o viaţă pur animală. Chiar şi în aspectul exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai puţini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele inferioare, aveau până şi forma acestora.

Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanţa lăcaşurilor templelor, menţionate mai sus. Ce se practica în ele nu era propriu-zis un cult religios; era „înţelepciune şi artă divină“, Omul resimţea în mod direct ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea ca un „slujitor“ al acestor puteri cosmice; se simiea „sfinţit“ şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu de evoluţie al omenirii am dori să vorbim de religie, se poate spune că era o „religie a voinţei“. Dispoziţia sufletească şi înclinaţia religioasă constau mai ales în faptul că omul păzea cu sfinţenie forţele care îi fuseseră insuflate, ca pe un siranşnic şi dumnezeiesc „secret“, şi că îşi călăuzea viaţa în aşa fel, încât să îşi sanctifice puterea. Persoanele care deţineau asemenea puteri făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu datorită unor legi sau prescripţii, ci depinzând de puterea directă care emana din aceste persoane. Cei neiniţiaţi se aflau în mod natural sub influenţa magică a initiaţilor. Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră stadiul de a contempla direct forţele active ale naturii, putând observa sursele creatoare ale acesteia. Experienţele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu entităţile care construiesc propriu-zis lumea. Această legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „iniţiere“ sau „mister“ provine din aceste raporturi primordiale care se stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest gen de relaţie a trebuit să se modifice, deoarece atât capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au îmbrăcat alte forme.

Faptul că femeile aveau un alt mod de viaţă, aşa cum s-a arătat, a fost de o importanţă covârşitoare pentru progresul evoluţiei lemuriene. Femeile au dezvoltat forţe umane deosebite. Puterea lor de imaginaţie, legată de natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a vieţii de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu înţelepciune, forţele naturii şi le lăsau să acţioneze asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariţia în lume, pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai simple noţiuni morale. – Înainte, elementul masculin, prin educarea voinţei, era străin de toate acestea. Bărbatul urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influenţele care emanau de la iniţiaţi. – Natura feminină a dat naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău“. Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiţi de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele să fie respinse. În timp ce dominaţia exercitată de elementul masculin era îndreptată mai mult spre acţiunea exterioară a forţelor voinţei, spre manipularea forţelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere acţiuni pornite din sentimente, din forţele personale interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele progrese în viaţa de reprezentare. Dezvoltarea de obiceiuri legate de o viaţă de reprezentări judicioasă, de formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul unei vieţi juridice, a unei tradiţii, au fost consecinţa celor menţionate. Dacă bărbatul privise doar forţele naturii şi se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care interpretează aceste forţe. Apare, în felul acesta, un mod nou de vieţuire, bazat pe gândire, şi care avea un caracter personaI mult mai accentuat decât la bărbaţi. Trebuie precizat, însă, că această predispoziţie a femeii era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinţei cultivată la bărbaţi. Sufletul femeii era accesibil unui contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi mai puţin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S-a creat, astfel, o diferenţiere: bărbaţii se consacrau unor acţiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau unor acţiuni de tip mai mult sufletesc-divin.

Evoluţia parcursă de femeie în timpul perioadei lemuriene a avut drept consecinţă faptul că, mai târziu, la apariţia, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină – a celei atlanteene – ei i-a revenit un rol important. Apariţia noii rase a avut loc sub influenţa unor entităţi foarte evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau capabile să dirijeze forţele latente ale naturii umane în aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre aceste entităţi superioare va trebui să vorbim în mod special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entităţi au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entităţi, oamenii din această mică ceată selectată erau antrenaţi să domine forţele naturii. Erau puternici şi aveau abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura sufletească se dezvoltase la femei – ele aveau memorie, forţă imaginativă şi tot ce decurge din aceasta.

Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat ca această ceată selecţionată să se împartă în grupuri mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Graţie memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca evenimentele şi experienţele pe care le trăise să le facă utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar putea folosi şi mâine. Să reţinem că femeia este cea care a organizat viaţa acelor comunităţi şi sub influenia ei s-a născut ideea „de bine şi de rău“. Firea sa contemplativă a îndrumat-o să aibă înţelegere pentru natură. În observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, cu ajutoruI cărora conducea activităţile oamenilor. Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viaţa voluntară şi forţa brutală a bărbaţilor. Trebuie să vedem toate acestea, bineînţeles, în aspectele lor de prime încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu uşurinţă la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu imagini luate din realitatea curentă.

În mod indirect, prin cultivarea vieţii sufleteşti feminine, conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de trezire a unei vieţi sufleteşti la bărbaţi. Acest aspect explică şi influenţa mare a femeilor în acele comunităţi selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere sfatul. Întreaga lor viaţă sufletească era, însă, încă dominată de fortele sufleteşti „tainice“ ale omului. Fără a exprima perfect situaţia, ne apropiem însă de o caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiţie somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau impulsul către acţiune. Pentru femeie, totul în natură era însufleţit şi se arăta sub formă de forţe şi manifestări psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o ţesătură tainică a forţelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acţiune era acea „voce interioară a sufletului“ sau ceea ce îi spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, freamătul arborilor etc.

Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul care acţionează în natură şi în viaţa sa trebuie venerat şi adorat. Apoi, anumite femei au obţinut o situaţie privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a putut ajunge, astfel, la situaţia ca ceea ce aceste femei vieţuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca un fel de expresie cântată. Forţa gândirii începe să se transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii răsună pe buzele acestor femei pline de „înţelepciune“. Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, resimţeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor superioare. Aşa a început cultul divinităţii. – Pentru acele timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi exisiat un „sens“ în vorbire. Oamenii resimţeau sunete, tonalităţi şi ritm, dar nu atribuiau o semnificaţie obiectivă celor auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forţa pe care acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare sufletească se derula strict sub îndrumarea conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei-preotese „înţelepte“ sunetele şi ritmul, dar într-un mod despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au putut astfel să aibă o asemenea influenţă, încât să acţioneze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit viaţa sufletească propriu-zisă.

În această privinţă, Cronica Akasha ne revelează imaginea unor scene pline de frumuseţe. Să descriem una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul acestui arbore, asemănător unui palmier, toţi ceilalţi arbori fuseseră îndepărtaţi, iar el aruncă acum o umbră cuprinzătoare. Cu faţa întoarsă spre răsărit, preoteasa, în extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără încetare. În jurul ei, aşezaţi în cerc, câţiva bărbaţi şi femei, cu feţele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, putem spune, trăirea interioară a acestor accente. – Şi alte scene pot fi percepute. Într-un alt loc, amenajat ca şi celălalt, o altă preoteasă „cântă“ în acelaşi fel, dar accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forţă. Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care „sufletul“ pătrundea în omenire. Aceste ritmuri misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate de mişcările braţelor şi ale picioarelor. Omul se simţea în felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care acţionează în ea.

Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. Pretutindeni, solul, încă subţire, era străpuns de forţe vulcanice, care ţâşneau în mici râuleţe, dar şi în torente, ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, permanent în erupţie, şi dezvoltau continuu forţa lor devastatoare. În toate acţiunile lor, oamenii se obişnuiseră să ţină seama de aceste fenomene de foc. De altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările şi instalaţiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile sale.

Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a atlanteenilor, avea cu siguranţă un climat foarte cald, dar în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. – Aici fiinţa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul începe să renunţe la viaţa nomadă de mai înainte şi aşezările stabile au devenit tot mai numeroase.

În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se produceau în viaţa sufletească, interioară, corpul suferea fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, influenţa mediului exterior şi a climatului având încă un rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia vieţii interioare a sufletului. Colonia era populată de un tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat sub acţiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul următor: mai întâi, în fiinţa umană se desfăşoară viaţa sufletească şi, în funcţie de aceasta, se adaptează şi corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil, Este o lege a dezvoitării umane ca omul, o dată cu evoluţia, să aibă o influenţă tot mai mică în sensul transformării corpului său fizic. Corpul fizic al omului a obţinut o structură mai solidă, o formă nemaleabilă numai dată cu dezvoltarea inteligenţei, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să reţinem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în prezent. – Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există încă descendenţi ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană actuală, apărută mai târziu. Aceşti supravieţuitori au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii terestre şi să devină mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de degenerescenţă. Într-adevăr, ei nu s-au transformat datorită influenţelor venind din interioritatea sufletului, ci influenţe din exterior le-au impus o durificare a vieţii lor interioare mai puţin evoluate şi, datorită acestui fapt, au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viaţa lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea exterioară mai densă şi a degenerat.

Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă viaţa animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile de animale existente în momentul formării omului pe Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca şi despre apariţia unor forme noi de animale care au apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menţionăm că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi mereu au apărut noi specii. Bineînţeles, această transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat schimbării condiţiilor de viaţă sau a locului. Facultatea de adaptare rapidă la noile condiţii era foarte dezvoltată la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu după mult timp, descendenţii unei specii nu mai semănau decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai mare. Dar cea mai mare influenţă asupra transformării oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în mod instinctiv, el ducea aceste fiinţe spre o zonă unde ele îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite transformări, intervenind direct în creşterea lor. Influenţa transformatoare a omului asupra naturii era considerabilă pe atunci, în comparaţie cu posibilităţile actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua cu sine acele cunoştinţe, superior dezvoltate, de creştere a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în Atlantida era în mare măsură consecinţa acestor cunoştinţe obţinute în trecut. Trebuie subliniat faptul că şi aceste cunoştinţe aveau, în vremea aceea, un caracter instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase atlanteene.

Superioritatea sufletească a femeii, despre care am vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a patra. Am face o greşeală să considerăm că această superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a populatiei globului selectată pentru a da naştere unei alte rase, mai evoluate. În mod esenţial, această influenţă se exercita asupra a tot ce este „inconştient“ în el sau în legătură cu el. Influenţa sufletească emanată de femeie s-a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra unei anumite fineţi în percepţiile senzitive, asupra sensibilităţii pentru frumos şi asupra unei însemnate părţi a vieţii lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm relatările din Cronica Akasha în felul următor: „naţiunile civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi anumite elemente esenţiale ale vieţii corporal-sufleteşti, care le-au fost imprimate prin influenţe feminine“.

În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade încă şi mai vechi din evoluţia omenirii, când populaţia Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a apărut tipul uman prezentând două sexe separate.



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:53:44 | Mesaj # 4
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
PERIOADA HIPERBOREANĂ ŞI PERIOADA POLARĂ

Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela care putea decurge din imaginile precedente, având în vedere gândirea materialistă care predomină epoca noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură speculaţie. Când ştim cât de puţin dispuşi sunt cei cultivaţi, în sensul gândirii ştiinţifice, să ia în serios aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, trebuie să avem conştienţa că rămânem absolut fideli faţă de ceea ce ne revelează experienţa spirituală. Nimic nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin mijloacele pe care le oferă ştiinţa spirituală, Este de dorit ca orice om de ştiinţă să fie tot atât de tolerant faţă de ştiinia spirituală, cât este şi aceasta faţă de mentalitatea care domneşte în ştiinţele naturale (a se compara cu lucrarea mea Concepţia despre lume şi viaţa în secolul al XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor valoare, concepţiile materialiste ale ştiinielor naturale)*. ln plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt deschişi faţă de problematica ştiinţei spirituale, în legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să evocăm date extrem de importante. Ele aparţin unor epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare bazată numai pe credinţa în autoritatea sa. El doreşte doar să comunice rezultatele investigaţiilor întreprinse, în modul cel mai corect, în limita posibilităţilor sale. Acceptă cu bunăvoinţă toate observaţiile şi completările venite de la oameni competenţi în materie. Şi întrucât semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să comunice aceste evenimente care fac parte din evoluţia omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. Numeroase aspecte, pe care acum abia le schiţăm, vor fi reluate mai târziu. – Inscrisurile din Cronica Akasha sunt însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, cititorul este rugat să accepte multe noţiuni obscure şi greu de înţeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită înţelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se va lovi de multe dificultăţi, dar va fi recompensat dacă va şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, asupra enigmelor semnificative ale fiinţei umane, evocate în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii Akasha“ poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, munţii sau râurile. O eroare de percepere este totuşi posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât evoluţia omului. Dar, bineînţeles, în mod paralel se desfăşoară şi o evoluţie a celorlalte regnuri naturale, mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în legătură cu fiinţa umană, în sensul ştiinţei spirituale. Nu este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al omului.

* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor istorică (Nota ediţiei germane). (Lucrarea poartă numărul de ordine 18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner (NT).

Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluţia omenirii care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era compusă planeta noastră. Substanţe, care între timp s-au solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia căldura în descrestere a determinat solidificarea materiei. În relatarea de faţă, ne vom întoarce la acea epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe Pământ exact în acel moment al evoluţiei acestuia. Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai vorbi. – Facem totusi acum o scurtă menţiune a stării imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am putea-o numi „astrală“ sau sufletească. Fiinţele acelei lumi nu aveau o existenţă exterioară, (fizică) corporală. La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştienţă imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. Era animat de sentimente şi dorinţe, dar toate acestea se derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. Nurnai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o asemenea fiinţă umană. – În acea perioadă îndepărtată, toate fiinţele umane evoluate posedau acest gen de clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de sine. – Aceste fiinţe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii noştri. Ceea ce numim astăzi „om“ este deja purtător al unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu fiinţa care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a evoluţiei parcurse de strămoşii omului până la epoca respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) – Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură sufletească sau astrală, au fost transplantaţi din sfera astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această substanţă fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca să folosim o expresie puţin grosolană. Îmbibaţi de această substanţă, şi-au alcătuit corpul eteric care, la vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el era deja structurat prin diferenţieri foarte fine ale substanţelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de formare din sânul acestei structuri era de natură pur fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. – Când o asemenea masă de substanţă atingea o anumită dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind asemănătoare cu forma primară din care rezultase, supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. – Orice formaţiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calităţi sufleteşti ca şi fiinţa mamă. Aceasta se datora faptului că numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din nenumărate seminţe, la fel şi viaţa sufletească poate, fâră încetare, să izvorască din nenumărati lăstari ieşiţi dintr-un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumăraţi lăstari.)

O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu putea să-şi exercite acţiunea nici un proces fizic exterior. Orice acţiune exercitată asupra lor era de natură pur sufletească şi nu putea fi percepută decât prin clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor la viaţa sufletească a ambianţei lor. Tot ce exista atunci era resimţit în acest mod. Acţiunea mineralelor, a plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot numai ca formaţiuni astrale (sufleteşti), era resimţită sub formă de experienţă interioară a sufletului. – În momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul nou. Încep să-şi exercite o anumită acţiune asupra sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină materială, procese exterioare, materiale. La început, nu erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum vibraţiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă de sunete, tot astfel, vieţuiau fiinţele eterice freamătul substanţelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea fiinţă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ auditiv. Auzul este simţul care s-a dezvoltat în prirnul rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia mai târziu.

Pe măsură ce substanţa terestră se densifica în mod progresiv, fiinţa sufletească a început să piardă, puţin câte puţin, facultatea de a fasona această substanţă. Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da naştere la alte fiinţe asemănătoare. Apare un mod nou de reproducere. Acum, fiinţa nou creată este cu mult mai mică decât fiinţa maternă şi numai încetul cu încetul ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu existau organe specializate de reproducere, acum ele încep să se formeze. – De acum înainte, procesul de reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de proces nu ar mai fi suficient pentru a determina reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viaţa. De aceea, în interioritatea fiinţei nou formate, se izolează o anumită parte care se sustrage influenţei imediate a materiei exterioare. Acestei acţiuni nu i se va supune, de acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost izolat. EI se află în aceeaşi stare în care se afla mai înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul poate să continue acum să acţioneze şi o face ca suport al principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). EI este supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. – Această situaţie a făcut ca o parte din activitatea sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât începe să se manifeste o viaţă lăuntrică. Corpul nu se mai mărgineşte acum să reacţioneze la impulsurile lumii exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simţiri deosebite. Aici găsim originea senzaţiilor. Mai întâi, senzaţia se manifesta ca un fel de simţ tactil. Acum, fiinţa resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea exercitată de substanţe etc. Încep să apară şi primele senzaţii de cald şi rece.

* Prana, în sanscrită „suflu“, răsuflare, respiraţie. in general, reprezintă „forţa vitală“ specifică într-un plan dat (NT).

Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluţia omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influenţa directă a sufletului. El este acum supus în întregime regnului substanţelor fizice şi chimice. Corpul se descompune îndată ce sufletul, în acţiunea sa, din cealaltă parte a sa, nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluţie, nu se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, formaţiunea-mamă se perpetua în mod integral în formele cărora le dădea naştere. Întreaga forţă sufletească transformată acţiona, în forma nouă care lua naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influenţa legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne decât ceea ce acţionează în actul de reproducere şi în viaţa interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte cuvinte, forţa de procreaţie dă omului posibilitatea să aducă pe lume descendenţi care sunt înzestraţi cu un plus de forţă creatoare de organe. În acest surplus se retrăieşte mereu esenţa sufleteaseă. Înainte, când fiinţa era creată prin diviziune, întregul corp era supus activităţii sufletului; acum, această activitate se restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de senzaţie. Ne aflăm în faţa unui proces de reîncanare a vieţii sufletului în sânul organismului nou născut.

În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluţiei omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase-rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a doua, rasa hiperboreană.

Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzaţii apărută la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte general şi imprecis. Dintre senzaţiile pe care le avem în prezent, numai două categorii erau atunci bine individualizate, şi anume simţul auzului şi cel tactil. Dar în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga formaţiune umană nu mai era adaptată să acţioneze ca şi cum ar fi fost numai o „ureche“. De aici încolo, numai un anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibraţiile fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, întregul corp a rămas în continuare un organ tactil.

Este evident că întregul proces de evoluţie a omului, până în acel moment, este legat de transformarea stării de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis fiinţei umane să ajungă până la această treaptă a evoluţiei sale a fost căldura mediului în care trăia. Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În structura internă intervine o reacţie împotriva oricărei tendinţe de răcire a Pământului. Omul devine producător al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi temperatura necesară vieţii. Înainte, fiinţa sa interioară era străbătută de substanţe care circulau prin corp şi care depindeau în această privinţă de mediul înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură proprie, destinată acestor substanţe. Umorile corpului său se transformă în sânge ca1d. Ca fiinţă fizică, omul trece în felul acesta la o treaptă de independenţă superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se intensifică viaţa interioară. Înainte, senzaţiile depindeau încă, în întregime, de influenţe venite din lumea exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, corpul capătă o viaţă fizică interioară independentă. Sufletul dispune acum de un câmp de acţiune în interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viaţă care nu mai este doar în rezonanţă cu lumea exterioară.

Prin acest proces, viaţa sufletească a fost atrasă în sfera materiei terestre. Înainte, dorinţele, pasiunile, lăcomia, ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât prin forţe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce emana dintr-o altă fiinţă sufletească suscita în sufletul alteia atracţie sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare să prezinte o oarecare semnificaţie pentru suflet. Căci stimularea vieţii lăuntrice, trezită de căldura proprie, era resimţită de suflet ca o stare de satisfacţie, iar perturbarea acesteia ca o stare de indispoziţie. Un obiect exterior care se arăta apt să conducă la o stare de mulţumire fizică putea fi acum râvnit. dorit. Ceea ce literatura teosofică numeşte „kama“ sau „corpul dorinţelor“, este legat de omul fizic. Obiectele accesibile simţurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, după care râvneşte. Prin corpul dorinţelor, omul este, de acum înainte, înlănţuit de existenţa terestră.

Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de care, dealtfel, se leagă printr-o relaţie cauzală. Până la acel moment, nu se efectuase e separare fizică între Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acţiunea lor asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare a lor; substanţialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a exercita o acţiune vitalizatoare directă, se desprinde din sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale specifice, ţine echilibrul între cele două. Bineînteles, această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar spune că tocmai aceste procese cosmice au acţionat determinând această evoluţie a omului. Mai întâi, Soarele s-a retras din planeta comună cu substanţialitatea sa proprie. Cu aceasta, viaţa sufletească a fost lipsită de posibilitatea de a mai exercita o acţiune directă asupra materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a avea senzaţii. – O dată cu acest progres, se dezvoltă un nou simţ. Noile condiţii termice ale Pământului dau corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simţ, acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa cum o ştim astăzi.

Lumina şi întunericul determinau în om apariţia unor sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanţe, el resimţea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viaţa sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar viaţa sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor influenţe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. – Ceea ce s-a creat prin apariţia căldurii lăuntrice proprii, am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viaţă interioară“. Dar ne putem da seama foarte bine că nu era vorba încă de o viaţă lăuntrică în sensul pe care i-l atribuim în decursul evoluţiei ulterioare a omenirii. Deci totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieţii interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o veritabilă viaţă interioară se manifestă abia atunci când spiritul îşi desâvârşeşte acţiunea sa de fecundare, atunci când omul începe să gândească asupra a ceea ce acţionează din afară asupra lui. – Dar tot ce am descris aici arată cum fiinţa umană ajunge, încetul cu încetul, la stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. – Şi ne aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: Sufletul învaţă să aplice existenţei corporale exterioare ceea ce înainte vieţuise în sine şi raportase numai la natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie sufletească de mulţumire suscita în suflet culori clare, acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul ciclopilor înzestraţi cu un singur ochi aminteşte exact acele faze trecute ale evoluţiei.) Cei doi ochi pe care îi avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din exterior, de propria sa viaţă interioară. Dar concomitent se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de reprezentări. – În paralel, are loc în acelaşi timp şi separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă fiinţă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele fizice ale sufletului“ (sistemul nervos), care permit ca impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. – Ajuns în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească în el spiritul care gândeşte.



Ab aeterno
 
Forum » Cunoastere » Ezoterism » Rudolf Steiner - Cronica Akasha(fragmente)
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Căutare: