Miercuri, 17.Octombrie.2018, 09:18:10 Bine aţi venit Vizitator


Timeless

Principală | Înregistrare | Logare | RSS
[ Mesaje noi · Membrii · Regulamentul forumului · Căutare · RSS ]
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Forum » Cunoastere » Ezoterism » Teofilact - Ligurda he Sontineolovella(fragmente)
Teofilact - Ligurda he Sontineolovella(fragmente)
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:58:34 | Mesaj # 1
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
Teofilact - Ligurda he Sontineolovella

Teofilact în " LIGURDA HE SONTINEOLOVELLA " prezintă un posibil dialog cu o fiinţă neomenească, apărută parcă arzând într-un foc înconjurător. Relatează despre atlanţi , monzeomeni, un fals zeu imaginat Martupicu (controlul religios "materialist"), ceva despre Egipt, câţiva munţi şi şcoli din jurul Bizanţului... Totuşi, această carte este pusă sub semnul întrebării...

În partea de capitol cu monzeomenii şi atlanticii este găsit acest fragment pe care vi-l transmit ca citat aici, alături de alte citate în continuare, pentru a cunoaşte cam în ce structură funcţionează.
"Atlantida nu şi-a meritat pedeapsa. Din cauza luciferienilor au pierit zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Dar, Dumnezeu, Părintele Luminilor nu a avut altă cale de a pedepsi pe luciferieni decât ploaia de foc şi cutremurele, urmate de scufundarea întregului continent, care se întindea pe un uscat situat între Mexicul de azi şi Franţa."

"Iniţial Atlantida a fost un adevărat rai pe Pământ, rai pe care îl lucrau însăşi Monzeomenii, neam ales şi spiritualizat, elita pământului care acum au terminat definitiv cu venirea pe Pământ."

"Aveau o filozofie simplă dar adâncă. Pentru ei lumea vizibilă provenea dintr-un ocean de prafuri cosmice în care Hotima-lumina era amestecată cu Xaxorax-întunericul. Prin mişcare activă Hotima a biruit pe Xaxorax şi au apărut astfel fiinţele iubitoare, care din iubire trăiau şi pentru iubire se jertfeau. Hotima era atotputernică, ea vorbea în totul şi în toate; ea îndemna fiinţele să activeze, să nu stea niciodată. Veghea şi trezia era Hotima; somnul şi moartea era Xaxorax. Dar Xaxorax era slab şi neputiincios. Hotima-lumina cu puterile ei nemărginite a transformat fiinţele iubitoare în făpturi cugetătoare, astfel încât a apărut omul activ şi suprema activitate era jertfa.
Monzeomenii erau de o vivacitate rară. Veseli, vioi, fiecare murea pentru toţi. După cum nu existau idoli, nu existau nici bani. Nu existau nici arcuri, nici săbii. Erau vegetarieni puri şi nu ştiau să lovească sau să ucidă. Nu existau legi, nu existau pedepse, nu existau judecători, nu cunoşteau CĂDEREA. Ei făceau parte din elita spirituală ancestrală care nu cunoştea păcatul. Aveau însă ritualuri. Toate evenimentele erau sărbătorite. Sărbătoreau naşterea şi scoteau strigăte de bucurie când cineva lepăda haina trupului. Căsătoriile erau celebrate de bătrânii înţelepţi care înfăşurau tinerii în ghirlande de flori.
Să nu vă închipuiţi însă că nu aveau conducători. Aveau înţelepţi mari, şi mari gânditori care aveau un singur cult: cultul zeului Anamionao, care provenea din Opal. Anamionao fusese un trimis care descoperise monzeomenilor tainele universului spiritual. Ei aflaseră de straturi, ştiau de Oraşul de Aur, ştiau de Opal şi de radiaţiile lui. Pentru ei Opalul era însuşi Soarele. Aşa îi învăţase Anamionao că Opalul este o sferă perfectă de fiinţe care trăiesc jertfindu-se pentru lumină.
Monzeomenii aveau şcoli, cercetau şi studiau într-un sistem pe care voi, dacă vi l-aş explica nu l-aţi înţelege. Însăşi limbajul lor era aparte. Sensul vieţii pentru ei era iubirea până la jertfă. Erau mânăstiri cu sutele, în care mii de monzeomeni se retrăgeau în meditaţie şi contemplaţie.

Era o lume cum numai peste 20-25 de mii de ani va fi pe Pământ de acum încolo...
Pe măsură ce treceau secolele monzeomenii se împuţinau, filozofia lor degenera în religie. Apărea un nou popor Suhlaminii mult mai redus ca concepţie, cu tendinţa de a face un idol din toate. Dar erau şi ei curaţi. Curaţi, dar cam reduşi mintal. Ideia de jertfă de pildă o împinseseră până acolo încât se instituise ritualul sinuciderii pentru Hotima (Lumina), căreia îi ridicau altare şi-i întreţineau focul continuu pe altarele ei. Focul îl întreţineau fecioarele şi copii şi constituia preocuparea şi ritualul care îi făcea să ţină legătura continuă cu Hotima.
Suhlaminii au fost primii care au ridicat altarele zeiţei Hotima în vârful unei mari piramide în trepte. Aşa deci, lor, suhlaminilor le aparţine ideia de a construi piramide, simbol al maturizării şi nobleţii spirituale. Cum vă spuneam, ei au mers până acolo încât au instituit cultul sinuciderii. Cine voia să intre în împărăţia lui Hotima, acela mergea în vârful unui munte şi se arunca într-o prăpastie. Se spunea că cine are curajul să facă gestula acesta, va trăi în vecii vecilor sub privirile iubitoare ale zeiţei Hotima.
Pe măsură ce trecea timpul, suhlaminii ajunseseră la o religie în toată puterea cuvântului. Hotima fu încet abandonată şi apăru cultul Zeului şarpe cu aripi colorate de papagal. Conştiinţa inferiorităţii lor spirituale îi împinsese să se asemene unui şarpe care primind aripi de la Hotima să poată zbura în împărăţia ei. Nu mult timp însă “şarpele înaripat” deveni zeul suprem, căruia îi aduceau jertfe din holdele şi fructele cele mai bune. Hotima era preţuită doar în mânăstirile străvechi care încă mai păstrau tradiţia monzeomenilor. Nu după multe secole şi tradiţia aceasta se stinse, astfel încât Atlantida cunoştea un vădit declin."

"Aici trebuie să ne oprim şi să ne ocupăm de soarta luciferienilor care în acest timp au cerut salvarea de la Opal. Erau spirite negre-argintii, căzute, deformate. Dar foarte inteligente. Nu puteau să se întrupeze pe nici o planetă, căci erau foarte grei şi emanaţiile lor nu se împăcau cu cele ale Pământului. Opalul îşi revărsă lumina asupra lor şi ei căpătară puteri de a veni pe Pământ, făgăduind că vor fi ascultători şi supuşi. Cam pe la anul 16.000 înainte de Hristos începe intrarea lor, naşterea lor în sânul poporului suhlamin.
Opalul constată după un timp că luciferienii întrupaţi erau trufaşi şi neascultători, căutând cu orice chip să-şi impună punctul lor de vedere. Negau viaţa veşnică şi decretaseră că viaţa are ca sens “plăcerea” şi îndestularea. Erau leneşi şi profitau de naivitatea celorlalţi; se considerau prea inteligenţi ca să se ocupe cu munca fizică. Munca fizică pentru ei era rezervată proştilor şi docililor."

"Topteoxenes reformează religia, instaurează o dictatură totalitară, scriind legi care pedepseau cu severitate nesupunerea şi parazitismul. Topteoxenes era un medium extraordinar, blând dar şi violent. Calm dar imediat lovea cu un bici pe care îl ţinea la brâu. Nu suporta trufia luciferienilor şi parazitosmul lor.

Fiind şi foarte desfrânaţi aceşti luciferieni, Topteoxenes decretează o lege care pedepsea violul cu tăierea a trei degete de la mâna stângă. Cine fura i se tăia antebraţul stâng şi cine ucidea era ucis fără nici o indulgenţă. Topteoxenes la vârsta de circa 40 de ani se impuse reuşind să câştige simpatia luciferienilor, care ajunseseră să înţeleagă că Topteoxenes le voia binele. Minunile care le făcea, vindecările şi învierile din morţi erau argumente indiscutabile, astfel că toată Atlantida vedea în el însuşi pe Creatorul lumii şi al universului. Topteoxenes însă le-a spus clar că nu este decât un trimis al Tronului de Lumină.

El era modest şi adept al sărăciei şi simplităţii. Vorbise deschis luciferienilor că salvarea lor stă în supunere şi muncă fizică grea, pentru că numai suferinţa îi poate face să intre în lumină şi bucurie dincolo de mormânt. Topteoxenes instaurează o ierarhie simplă; ROBI şi PREOŢI, exact cum avea să fie mai târziu în Egipt. Preoţii trebuiau să fie necăsătoriţi şi să umble simplu îmbrăcaţi, încinşi cu o funie şi cu un bici la brâu. Era singurul autorizat să lovească în caz de nesupunere. Virtuţile de vârf, Topteoxenes le consideră supunerea şi hărnicia, blândeţea şi tăcerea, reculegerea şi rugăciunea. Rugăciunea era simplă; suna cam aşa: * TU MĂREŢ TRON, DĂ-MI DIN PUTEREA TA SĂ ÎNŢELEG CĂ VIAŢA ESTE TRECĂTOARE ŞI FĂ CA SUFLETUL MEU SĂ AJUNGĂ ÎN ÎMPĂRĂŢIA BUCURIEI CELEI FĂRĂ DE SFÂRŞIT* Topteoxenes îi învăţase să nu se teamă de moarte, pentru că sufletul continuă să trăiască şi după lepădarea trupului."

"Cei ce reuşeau să cânte, erau trecuţi în categoria celor vrednici să lucreze la construirea piramidelor care simbolizau jertfa pentru “CEL CE ŞEDEA PE TRON”, căci în vârful piramidei în trepte, Topteoxenes punea să se clădească din piatră un tron din blocuri de dimensiuni normale. Topteoxenes stabilise că piramidele sunt semne că oamenii au primit aripi şi că atunci când “CEL CE STĂ PE TRON” va vedea oraşele pline de piramide şi când satele vor reuşi să-şi construiască fiecare piramida lor, atunci El va trimite alt misionar care îi va învăţa o altă ştiinţă, care îi va face să scape de munca fizică şi-i va face fericiţi.
Piramida lui Topteoxenes trebuia să aibe cel puţin trei trepte şi cel mult şapte, dar fiecare piramidă să aibă sus o terasă cât de mică pe care să fie zidit un tron de piatră.
Dar cea mai interesantă ideie a lui Topteoxenes era trierea preoţilor. A avut o ideie pe care nimeni nu a mai avut-o până la el.
Preoţi de categoria a II-a puteau fi numai cei ce puteau să cânte o zi întreagă stând pe un scaun.

Preoţii de categoria I-a trebuiau să reuşească să nu doarmă o zi şi o noapte, regula obligându-i să stea culcaţi pe pat, adică tentaţia somnului să fie mai mare. Desigur numai cei ce puteau să se roage intens şi să mediteze reuşeau să nu adoarmă, astfel încât rari, foarte rari erau aceia care să merite să intre în categoria I-a.

Topteoxenes a lăsat şi felul cum să decurgă examenul pentru alegerea Marelui Preot. În primul rând Marele Preot trebuia să fie un preot din categoria I-a. Cei ce doreau să candideze erau lăsaţi singuri fiecare într-o celulă unde aveau un pat, scaun şi cărţi, câteva turte de porumb şi o cană cu apă. Nu aveau voie să adoarmă. Trei preoţi de categorii diverse supravegheau candidaţii. Oboseala, somul era indiciul slăbiciunii, a neputinţei, a nevredniciei. Cine rămâne ultimul treaz, acela era considerat vrednic şi trezia era considerată ca cea mai incontestabilă dovadă că acela are aripi şi poate zbura cel mai aproape de “CEL CE STĂ PE TRON”, deci implicit era un trimis al tronului.
Am pronunţat cuvântul de “rob”. Nu aş vrea să înţelegeţi greşit acest termen. Trebuie să ştiţi că nu existau proprietari şi sclavi. Nu exista noţiunea de “proprietate”. Aceasta aveau să o creeze luciferienii mult mai târziu, când s-au răsculat. Topteoxenes trata pe cei care munceau cu blândeţe şi căldură. “Rostul vieţii este zborul” spunea scurt Topteoxenes. El a fost de o simplitate neîntrecută, tocmai de a da prilej luciferienilor să se refacă. Luciferienii însă nu puteau cânta. Mulţi refuzau munca şi atunci erau alungaţi. Neavând altă scăpare, ei se supuneau muncilor plini de ură faţă de preoţi.
Topteoxenes a avut o viaţă foarte lungă. Aş putea aproxima vârsta la care a murit ca la 140-150 de ani. În acest lung răstimp el a observat şi simţit nesecata ură a luciferienilor care au fost ascultători şi supuşi în timpul domniei lui dar a căror ură, vedea Topteoxenes, era prevestitoare de rele.

Înainte de a părăsi Pământul, Topteoxenes s-a tăiat la un braţ şi cu sânge a scris pe un fel de tăbliţă de lemn că luciferienii vor provoca distrugerea Atlantidei. Ultimii ani ai săi au fost de chin. Era conştient că luciferienii vor distruge tot ceea ce el clădise cu trudă.

“Biciul” era pentru el simbolul pedepsei ce avea să vină peste luciferieni, de aceea a poruncit ca pe tronul ce se afla în vârful piramidei să se aşeze şi un bici. Semnul preoţiei era tot biciul, cu toate că preoţilor le era interzis să bată. Ei trebuiau să înveţe poporul să cânte, să se roage şi să întreţină patru focuri sacre în cele patru colţuri ale piramidelor.
Desigur Topteoxenes a rămas pentru suhlamini cea mai mare figură, “marele trimis” al Tronului Ceresc."

"După moartea lui Topteoxenes i-a urmat tot o mână de fier... parcă îl chema Numiastocles... Nu-mi aduc prea bine aminte. Era din Oraşul de Aur şi a păstrat cu sfinţenie legile şi regulile lăsate de Topteoxenes.
Au urmat câteva secole de ordine şi disciplină, mulţi luciferieni s-au îmblânzit şi au devenit ascultători. Majoritatea însă era invidioasă şi plină de ură; nesupuşi, leneşi şi mereu revoltaţi. Pe la 14.300-14.500 înainte de Hristos începe exodul luciferienilor. Se strângeau grupuri grupuri şi părăseau aşezările, întemeindu-şi ei singuri aşezări de sine stătătoare.
În jurul anului 14.000 are loc prima mare răscoală a luciferienilor care cu bâte şi cu topoare ucid preoţii unei mari aşezări şi se proclamă singuri preoţi. Atacurile şi revoltele se succed, astfel că în trei secole întreaga Atlantidă ajunge să fie sub stăpânirea luciferienilor.

Anul 13.800 (aproximativ) marchează venirea în trup însuşi a lui Lucifer care distruge tăbliţele scrise, păstrate de la Topteoxenes, anulează regulile sacre ale acestuia, însă preia legile aspre şi biciul. Ei crează noţiunea de “proprietate” pe care merită să o aibe numai cei ce ştiu să conducă masele, să le supună, să le convingă să muncească cinstit, ca ei să profite.

Sacra protecţie a lui Topteoxenes a ajuns în curând o religie cu conducători vicleni, profitori şi făţarnici. “Biciul sacru” al lui Topteoxenes ajunsese spaima noilor sclavi apăruţi, sclavi în adevăratul înţeles al cuvântului. Poporul muncea de frică, satrapii umblau printre bieţii robi cu biciul în mână. Dispăruseră focurile sacre, preoţii se recrutau dintre cei mai obraznici şi mai vicleni, iar cântul ... acel frumos cânt de care răsunau văile, dispăruse cu desăvârşire.
Piramidele au fost neglijate, pietrele cărate în alte locuri pentru ca ei să-şi facă palate. Graţie exploatării celor naivi şi docili urmează o perioadă de progres economic şi odată cu acesta, luciferianismul îşi face apariţia. Un luciferian isteţ la minte, crează cultul zeului Martupiciu, geniul vicleniei, al minciunii şi al desfrâului. Sărbătorirea lui era celebrată prin uciderea a trei sclavi tineri, urmată de orgii şi desfrâuri combinate."



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 21:59:58 | Mesaj # 2
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
Mai departe, din carte vă mai ofer un fragment din afirmaţiile lui Densi :

"Aşa am fost noi cei trei, adică eu – care primisem numele Zenotecles, precum şi cei doi veniţi din Oraşul de Aur, Menthotep şi Ormogen... nişte inconştienţi fericiţi. Trăiam într-o lume armonioasă. Tenohtitlanul era oarecum capitala ţării Aztecilor care păstra intactă învăţătura lui Topteoxenes. Mai erau două oraşe destul de mari Queltaptanul şi Teotihuacanul. Erau încântătoare. Piramidele în terase erau la tot pasul şi toate în şapte trepte. Toate având pe terasa din vârf TRONUL şi BICIUL. Singura intervenţie ce am făcut-o a fost să înlătur biciul. În locul lui am pus să se sculpteze din piatră o SFERĂ, astfel că în scurt timp toate piramidele aveau TRONURI pe care odihnea câte o SFERĂ. Ca să-i fac pe azteci să înţeleagă semnificaţia sferei, le spuneam că undeva în univers există o lume asemănătoare soarelui, lume condusă de o Fiinţă atotputernică, perfectă, fără colţuri, exact ca sfera. Şi aşa cum sfera se poate mişca în toate direcţiile, aşa şi acea Fiinţă vede în toate direcţiile şi astfel vede de acolo de departe şi Pământul. Aşa s-a statornicit cultul Soarelui şi a roţii cu spiţe în toate direcţiile. Erau aşa de înţelepţi bătrânii preoţi, că ne apuca miezul nopţii tot discutând şi iar discutând.

Atât eu cât şi fraţii mei Menthoptep şi Ormogen aveam mediumitate perfectă. Seară de seară făceam şedinţe la care participa oricine dorea. Nu exista nici o restrişte. Nu existau legi, nu existau pedepse. Aurul era un metal oarecare din care făceau obiecte de strictă utilitate. Pasiunea lor era florile şi mai ales penele pe care reuşeau să le asambleze în tot felul de veşminte sau covoare decorative. Nu mâncau carne. Nu ştiau că se poate mânca şi carnea. Aveau multe turme de capre şi nesfârşite livezi de pomi fructiferi.

Acum o să vă spun ceva care o să vă mire. Nu existau geruri. Rareori iarna ningea, dar fiind călduţ, fulgii de zăpadă se topeau. Era o climă atât de blândă, că nici nu simţeau nevoie de foc şi nu ştiau de sobe. Nu descoperiseră sticla, astfel că ferestrele erau simple goluri în ziduri. Casele erau simple cuburi fără ornamentaţii, în schimb piramidele erau simfonii de sculpturi cu figuri alegorice, cu texte scrise în piatră de o imensă concentraţie de idei. Aveau o scriere sintetică, nu analitică aşa cum aveţi astăzi. Cuvintele erau lungi şi înglobau două până la patru-cinci înţelesuri. La rândul lor aceste cuvinte sintetice se traduceau grafic în ornamente. Prin ornamente de fapt ei scriau o poveste cu adânci semnificaţii pentru ei. După ce am învăţat să descifrez, să citesc – mai bine zis – ornamentele, am colindat prin toate oraşele unde erau piramide sculptate, amuzându-mă de poveştile lor.
Să vă spun o astfel de poveste: O friză întreagă povesteşte cum o cioară a râvnit să ajungă papagal frumos colorat şi s-a dus la papagal să-i dea din penele lui. Papagalul a trimis-o la păun, care era cel mai frumos şi cel mai bogat în pene. Păunul i-a spus că nu este voie să-şi strice propria podoabă, dar că o sfătuieşte că dacă se va lăsa mâncată de un vultur, după moarte, dincolo, va avea şi ea – cioara – pene frumoase de papagal.
Cel mai formidabil eveniment însă care s-a produs în timpul acela la azteci a fost sosirea primei nave spaţiale telecomandate, trimisă de cei din Zefirius. A fost pentru prima dată când în mijlocul Tenohtitlanului a coborât din cer o navă portocalie şi din ea au ieşit doi bărbaţi costumaţi aşa ca la voi astăzi. Să nu vi se pară curios, dar cei din Zefirius au realizat nave spaţiale încă în urmă cu 30-35 mii de ani, ajungând până şi pe planeta Tarnium. Ca să ajungă la Pământ a fost mult mai greu, reuşind chiar în timpul primilor azteci, pe vremea când şi eu eram acolo.

Dar această performanţă zefiriană a avut un rol important pentru luciferieni. Nava a aterizat şi la luciferieni, la indicaţia Pertuţiei opalice ca să-i impresioneze. Luciferienii însă nu au dat nici o importanţă acestui eveniment.
Revenind la povestea noastră a celor trei din Tenohtitlan, trebuie să vă spun că misiunea noastră a fost comunicată în timpul unei şedinţe cu spiritele. Într-o seară s-a prezentat la noi, însuşi Topteoxenes şi ne-a adus la cunoştiinţă ca să ne pregătim să mergem o delegaţie de azteci în pământurile luciferienilor pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Topteoxenes ne-a sfătuit să trimitem o delegaţie de şapte bărbaţi care să înveţe obiceiurile luciferienilor şi limba lor. Am ales trei buni astronomi, bărbaţi ca la 50 de ani şi un preot de primă categorie Mantunonedes, pe care i-am trimis o lună mai târziu.

Trebuie să vă spun că în urma şedinţelor cu spiritele noi ajungeam să ştim aproape la fel cu ce ştiţi voi astăzi. Doar despre culorile spiritelor nu ştiam. Eu, după cum v-am spus, eram medium. Vedeam în culori şi auzeam la perfecţie. În plus, când voiam să cunosc pe cineva mai bine, îi vedeam aureola având ochii deschişi. Ajunsesem ca la o simplă formulă pe care o rosteam să văd aureola oricărui om. Totul însă era normal.
S-a întâmplat însă într-o noapte ceva cu totul deosebit – pentru mine Zenotecles om întrupat. Într-o noapte nu aveam somn. Stăteam la masa mea de lucru şi meditam. La un moment dat în mintea mea a răsunat o voce limpede, clară şi plină de vigoare. Mi-a vorbit cam un sfert de oră despre puterea razelor Tizian 6, fără să-mi spună cine este. Nu am putut dormi toată noaptea. Mă anunţase că în curând voi primi puterea de a vindeca oameni bolnavi şi chiar de a învia morţii.

A doua zi am alergat la prietenii mei Menthotep şi Ormogen şi spre surpriza mea am aflat că ei trecuseră prin acelaşi fenomen. Nu ştiam de ce. De ce să primim aceste raze puternice, de ce să avem noi atâtea puteri? Şi cum stăteam noi şi discutam, am simţit prezenţa lui Topteoxenes. Toţi trei ne-am aşezat şi am închis ochii. Într-adevăr era Topteoxenes. Ne-a vorbit vreo trei ore în care ne-a expus pe larg toată concepţia luciferienilor despre existenţă, ne-a prezentat religia lor diabolică şi cultul uciderii al lui Martupicu. Noi eram la pământ. Nu ne puteam închipui cum de pot exista oameni care să lovească şi să ucidă fără milă. Ne spunea că oamenii umili sunt bătuţi şi înfometaţi şi că anual la sărbătorirea zeului Martupicu sunt ucişi trei sclavi şi că la fiecare apus de soare se făcea câte un sacrificiu: se ucidea un animal, iar carnea o mâncau preoţii cei tineri care apoi intrau fiecare în orice casă doreau şi se culcau cu orice femeie doreau. Desfrâul era pentru ei semnul puterii totalitare ce o aveau de la Martupicu şi dacă o tânără nu se lăsa violată, era bătută până ceda. Cele ce rezistau şi se opuneau erau închise într-o închisoare specială şi apoi violate cu forţa de nişte brute.

Noi ascultam aceste orori cu inima plină de amărăciune. Amarul acesta ajunsese să ne schimbe. Devenirăm serioşi şi tăcuţi. Fraţii noştri se întrebau ce se petrece cu noi, de ce nu le mai spunem lucruri frumoase ca înainte. Noi eram însă absorbiţi de prezentările pe care ni le făcea Topteoxenes!
Trecu aproape un an de când plecaseră la luciferieni cei şapte în frunte cu preotul Mantumonedes. Eram îngrijoraţi de soarta lor. Într-o zi pe când mă tot obseda gândul ce se întâmplă cu trimişii noştri, cum s-au putut ei acomoda cu luciferienii, iată că s-a petrecut un fenomen asemănător cu altele pe care le mai avusesem eu mai înainte, dar nu înţelesesem ce se petrece. Mi-a apărut în ecran preotul Mantumonedes şi mi-a comunicat că au ajuns să se stabilească chiar în capitala luciferienilor Raprokexax şi că lucrează toţi şapte într-o fabrică de mobilă de lux. Inteligenţi şi talentaţi cum îi ştiam, reuşiseră să capteze simpatia patronului şi începuseră să se descurce şi să înveşe limba luciferienilor. Mi-a mai spus că sunt îngroziţi de un fel de poliţişti care umblă mai ales la periferiile oraşului şi fac ordine cu nişte bastoane grele de fier, că există multe ateliere şi fabrici în care lucrează sute de sclavi care nu primesc nimic. Ne-a mai spus că aurul la ei e ceva de preţ şi cine are aur mai mult face ce vrea şi este mai stimat.
Nu puteam înţelege lumea aceea luciferică. De ce să fie preţuit aurul? Ce importanţă are aurul? Topteoxenes însă ne-a dat ordin ca şi noi să începem să colectăm obiecte din aur, cât mai multe, că e ordin ca la plecarea noastră în Atlantida să mergem la conducerea luciferienilor cu un dar de şapte care pline cu aur spre a le demonstra intenţiile noastre bune."

"În sfârşit am ajuns şi în capitala luciferienilor Raprokrexax. În întâmpinarea noastră au ieşit cu mult alai împăratul şi consilierii lui în veşminte de ceremonial negre. Dacă i-ai fi văzut, te îngrozeai de aceşti reprezentanţi ai morţii şi ai cruzimii. Ei ştiau de sosirea noastră de la preotul nostru Mantumonedes care avea vise profetice. Mantumonedes era deja cunoscut chiar de marele împărat, care îl avea în graţie, pentru că devenise vestit în traducerea şi interpretarea viselor. El depăşise starea de maestru în mobilă şi devenise un fel de proiectant de mobilier şi realizase pentru un consilier o vastă garnitură pentru vila acestuia.
Din punct de vedere al civilizaţiei erau foarte avansaţi; aveau case pe două şi trei nivele, magazine cu vitrine cu tot felul de minunăţii. Statuia lui Martupicu era flancată lateral cu câte trei rânduri de spânzurători care simbolizau puterea lor absolută de a ucide în cinstea lui Martupicu. Aveau mult, mult metal, şi sticle de toate culorile care îţi luau ochii. Femeile erau îmbrăcate însă în culori stridente, cu brăţări şi coliere având frunţile şi obrajii coloraţi.
Ne-am oprit cu carele în faţa giganticei statui a lui Martupicu. Ne-am supus ceremonialelor lor.. tot felul de comedii şi figuri făceau în faţa statuii. Când s-au potolit, am oferit împăratului două care pline cu aur, trei care pentru consilieri lui, două care am spus să fie pentru săraci şi orfani. Ei erau înebuniţi de plăcere. Erau patru consilieri principali şi încă vreo douăzeci secundari.
În fine, am terminat cu împărţirea darurilor şi ne-au condus într-un mare salon de recepţie unde era o masă încărcată cu tot felul de mâncăruri. Erau nişte aprigi mâncători de carne; numai purcei tăiaţi şi fripţi. Norocul nostru a fost că erau şi fructe şi am putut şi noi mânca. S-au mirat tare că noi nu mâcam carne.

După masă s-au sculat toţi în picioare şi au făcut un fel de rugăciune de mulţumire lui Martupicu pentru aurul ce le-a trimis...Hm!
Ei credeau că venim în numele lui Martupicu... Să vezi însă surpriză când ne-au condus într-o măreaţă vilă unde aveam să locuim. Ce credeţi? În odaia fiecăruia ne aştepta câte o femeie tânără care ne-a sărit de gât trăgându-ne la pat. Noi le-am mulţumit zâmbind, dar le-am făcut să înţeleagă că pe noi capitolul acesta nu ne interesează.
Prin traducătorul nostru, preotul Mantumonedes i-am transmis împăratului dorinţa noastră de a discuta probleme importante şi că dorim să convoace consilierii şi oamenii lor de ştiinţă la un sfat comun chiar în ziua următoare."

"Mantumonedes începu să expună. Culmea e că înţelegeam şi eu ceva din ce spune, cu toate că nu cunoşteam limba lor. Nu a apucat să intre bine în subiect, că Brabis-Karak l-a oprit zicând:

- Ştiu şi cunosc filozofia voastră. Am citit şi eu tăbliţele lui Topteoxenes, dar e un naiv şi un bleg pentru că el crede că există viaţă dincolo de mormânt. Nu există nimic altceva decât zeul nostru Martupicu care a învăţat pe părinţii noştri să folosească biciul şi să preţuiască aurul şi confortul. Martupicu ne-a dăruit nouă ştiinţă să făurim metalul tare şi sticla ce nu se sparge. Aceste descoperiri se datorează lui Martupicu care este mulţumit de sângele ce i-l dăm noi să bea. Voi sunteţi firi slabe că vă e milă de proşti şi de sclavi. Cine e „milos”, e slab! Cine e „crud”, e puternic! Noi suntem puternicii demni de a stăpâni Pământul! Şi-l vom stăpâni şi-l vom conduce pe drumul civilizaţiei şi progresului. E drept că şi sclavii merită şi ei condiţii de trai mai bune... deocamdată însă trebuie să muncească pentru noi, cei ce vrem să făurim o lume nouă, a belşugului, a bunăstării în care oricine din cei vrednici să poată trăi în lux şi confort. Aceasta e deviza noastră: „LUX şi CONFORT, PLĂCERI şi DISTRACŢII MAI PRESUS DE ORICE!...”
- Minciună! Eroare! Confuzie! Am urlat eu ca ieşit din minţi. Martupicu al vostru e un monstru! O hidoasă creaţie a voastră!...
Brabis-Karak s-a ridicat în picioare vrând să arunce bastonul în noi, dar o flamă s-a coborât în mâna lui şi l-a paralizat. Barbis era uluit. Scăpase toiagul din mână şi însuşi împăratul l-a ridicat şi i l-a dat, dar cu mâna dreaptă nu mai putea prinde. Mi-a fost milă de el şi i-am spus:
- Iată Brabis-Karak! TRONUL de LUMINĂ pe care tu îl negi ţi-a paralizat mâna dreaptă! Ce semn mai mare vrei? Hai, cedează! Recunoaşte că viaţa este veşnică, recunoaşte că MILA şi IUBIREA sunt singurele care pot creia o lume nouă cum vrei tu şi nu exploatarea sclavilor...
- Sunt bătrân şi sufăr de o boală necunoscută. N-are nici un amestec paralizarea mâinii cu TRONUL vostru de LUMINĂ, zise Brabis, la care eu i-am răspuns:
- Iată, eu mă voi ruga la SFERA să-ţi redea sănătatea şi vei vedea că TRONUL este Atotputernic!
Am ridicat mâinile la cer şi mai înainte de a formula invocarea, o rază de lumină coborî din plafon şi intră în mâna paralizată a lui Brabis. În aceeaşi clipă mâna era sănătoasă şi Brabis putu să-şi reia toiagul de mare preot în mână.
- Eh, o întâmplare. Mi s-a mai întâmplat aşa ceva, nu-i prima dată, zise Brabis minţind cu neruşinare.
- Uite, eu îţi propun o experienţă clară, i-am zis eu lui Brabis-Karak. Alege şi adu în piaţa publică trei bolnavi în stare gravă. Tu să te rogi cu preoţii tăi lui Martupicu al vostru să-i facă sănătoşi şi dacă reuşeşti, eu mă voi închina la zeul vostru. Iar dacă noi vom putea să-i vindecăm, atunci treci tu de partea noastră şi acepţi legile TRONULUI de LUMINĂ.

Brabis-Karak a fost de acord cu propunerea mea, astfel că a doua zi am fost invitaţi în piaţa spânzurătorilor unde trona Martupicu cel sângeros. Toţi preoţii lor în frunte cu Brabis-Karak au început să implore pe Martupicu să vindece doi bătrâni şi o femeie pe care doctorii nu-i puteau vindeca. Am sat vreo trei ore în faţa statuii lui Martupicu şi bolnavii erau tot bolnavi. Atunci lui Brabis-Karak i-a venit ideia de a sacrifica un sclav – pentru că – spunea el, Martupicu numai când vede sânge e puternic. Au adus într-adevăr un sclav care se zbătea ştiind ce-l aşteaptă. Am vrut să-i opresc, dar un glas mi-a poruncit: „Lasă-i să facă orice!”. Am văzut cum Brabis-Karak, cu propria lui mână, a ucis sclavul acela. A fost o scenă groaznică. Toţi preoţii au sărutat pe Martupicu stropind soclul statuii cu sânge... dar nici un rezultat!
Noi am reuşit să vindecăm bolnavii în câteva minute. Brabis-Karak cu preoţii lui au văzut, s-au convins şi ne-a spus:
- Recunosc că TRONUL vostru de LUMINĂ e mai puternic ca Martupicu al nostru!
Şi au plecat.
Au trecut câteva zile fără ca nimeni să vină pe la noi. A patra zi am fost înştiinţaţi să venim în mica sală unde mai fusesem. Când am ajuns noi acolo, Brabis-Karak şi împăratul cu suitele lor erau deja în discuţii aprinse. La intrarea noastră au tăcut. Împăratul ne întrebă ce vrem noi ca ei să facă. Noi am formulat mai multe puncte:

1. Să elibereze sclavii şi să le dea drepturi egale cu cetăţenii liberi.
2. Să modifice toate legile şi să desfiinţeze pedepsele.
3. Să dărâme statuia lui Martupicu şi în locul ei să clădească o piramidă cu un TRON sus pe ultima treaptă.
4. Să defiinţeze casele de toleranţă şi orgiile cu desfrâuri combinate.
5. Să aplice legea retribuţiei corespunzătoare cu munca efectuată.

Brabis-Karak vorbi în şoaptă cu împăratul şi cu consilierii şi respinseră propunerile noastre.
În clipa aceea cerul se acoperi cu nori negri şi izbucni o furtună nemaivăzută."



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 22:00:36 | Mesaj # 3
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
În continuare, urmează capitolul Pedeapsa:

"După circa jumătate de oră de furtună, începu să plouă cu grindină. Era în plină vară. A căzut grindină într-un strat atât de gros încât nu se mai putea merge pe străzi. Când grindina a încetat, ne-am înţeles să continuăm discuţia a doua zi. În drum spre vila noastră imaginea copacilor era jalnică. Le căzuseră toate frunzele, astfel că era un adevărat peisaj de iarnă. Am înţeles că TRONUL de LUMINĂ se supărase. Către seară însă norii se risipiră şi razele soarelui în apus a încălzit inimile noastre.

Ne retrăsesem în vila noastră, noi cei patru. Nu ştiam ce am mai putea face. Totul se dovedea a fi zadarnic. Când am exprimat hotărârea de a ne reîntoarce la ai noştri, în ambele urechi am sinţit nişte pocnituri puternice. Mi-am dat seama că voi primi o comunicare. Întradevăr, în ecran Marele Spirit care nu era altul decât Iisus, ne spuse:
- Le veţi da ultima probă şi-i veţi anunţa că dacă nu eliberează sclavii şi nu renunţă la zeificarea lui Martupicu, îi vom lovi din plin şi-i vom distruge! Vă veţi oferi singuri să fiţi spânzuraţi spre a demonstra existenţa vieţii veşnice şi a treia zi vă voi învia în văzul tuturora. Mergeţi chiar acuma la Brabis-Karak şi spuneţi-i să dea ordin să vă pregătească trei spânzurători pentru tine Zenotecles, pentru Menthotep şi Ormogen. Deocamdată atâta. La lucru!
Acestea zicând Iisus Marele Spirit, ecranul se stinse. Am deschis ochii. Şi Menthotep şi Ormogen avuseseră aceelaşi ecran. Doar bunul nostru prieten preotul Mantumonedes nu cunoştea ordinul. Când i-am spus de spânzurare, ne-a zis că să cerem patru spânzurători. „Nu, i-am răspuns eu. Ordinul este pentru noi trei. Tu să te întorci la ai noştri... poate că scăpăm de urgia care simt că se apropie”.
Ne-am ridicat şi am pornit-o spre vila fanaticului Brabis-Karak. Era după apusul soarelui. Slugile ne-au condus într-un salon de un lux nemaivăzut. Totul era din aur, argint şi lemn lucitor. Covoare multicolore groase deşi lipsite de gust. Mult mai frumoase erau combinaţiile noastre din pene de papagal şi de păun. Odată venit la noi, ne aşezarăm cu toţii. Pe dată, i-am spus hotărârea noastră. Brabis rămase uimit dar ne spuse că nu crede că va fi de acord împăratul. În orice caz rămase să ne întâlnim a doua zi cu el şi cu împăratul.
A doua zi împăratul rămase nemişcat auzind oferirea noastră spre spânzurare. Erau cu toţii impresionaţi de jerta noastră. Mulţi veneau pe la noi şi ni se închinau în semn de respect şi consideraţie. Împăratul şi consilierii respinseră cererea noastră de a ne lăsa spânzuraţi, dar refuzau şi eliberarea sclavilor. Erau de neînţeles. Vedeau bunele noastre intenţii, ne respectau opiniile, dar ei nu voiau să cedeze.
În clipa când împăratul a respins cererea noastră, am auzit o voce detaşându-se în mintea mea: ”Convoacă o adunare a poporului mâine în zori zilei!”. I-am şi comunicat împăratului dorinţa noastră. Brabis-Karak s-a opus temându-se de efectul în masă pe care ar putea să-l aibă adunarea solicitată de noi, dar împăratul apucase să ne promită că acceptă să ne adresăm maselor."

"Am luat eu cuvântul, iar Mantumonedes traducea. Am vorbit despre nemurirea sufletului, despre superioritatea învăţăturii lui Topteoxenes şi despre atotputernicia „Celui ce stă pe TRONUL de LUMINĂ”. Le-am spus că suntem trimişii Lui spre a le aduce la cunoştiinţă că dacă nu vor renunţa la sclavie şi la cultul lui Martupicu, „Cel ce stă pe TRON”, conducătorul suprem al universului va distruge ţara lor şi-i va nimici pe toţi.
Ce credeţi? Au început cu toţii să mă huiduiască şi să arunce în noi cu tot felul de obiecte. A trebuit să intervină poliţiştii lor spre a-i potoli. Ne-am dat seama că trebuia să urmeze ultimul gest demonstrativ. Brabis-Karak a luat cuvântul şi s-a adresat mulţimii zicând că Martupicu e zeul lor, el le-a adus bunăstarea şi lui trebuie să-i rămână credincioşi. Că poate că şi noi avem dreptate, că avem puteri, dar că cererea noastră de a desfiinţa sclavia e absurdă şi va crea revolte şi pericole sociale grave."

"Aţi obosit? Ne întreabă Densi.
- Oarecum, i-am răspuns eu. Suntem mai mult consternaţi de furia cu care s-a dezlănţuit Opalul.
- Da. Au fost trimise asupra Atlantidei substanţe TARMICE distrugătoare, un fel de materii de o radioactivitate colosală. Luciferienii au fost distruşi totalmente şi proiectaţi în spaţiile lor GANDANICE. Mai mult de 4.000 de ani Opalul a tăcut. Nu a mai comunicat cu nimeni din straturi, a stat tăcut în sine. Distrugerea a avut loc cam prin anul 12.200 înainte de Hristos, aşa că e foarte greu să mai poţi găsi ceva rămăşiţe pe fund de ocean."



Ab aeterno
 
TothData: Vineri, 11.Ianuarie.2013, 22:01:00 | Mesaj # 4
Elev
Grup: Administratori
Mesaje: 69
Reputaţie: 0
Status: Offline
În continuare, un fragment dintr-un alt capitol, dinaintea vremii egiptene, conform cărţii:

"Venirea lui Hristos pe Pământ a fost cauzată tot de luciferieni. Aceştia, după ce au fost distruşi în Atlantida, cinci milenii au tăcut neîndrăznind să mai ia contact cu noi, cei din Opal. Prin mileniul al şaselea înainte de Hristos, Lucifer apelează din nou la Părintele Luminilor spre a-i cere iertare, solicitând din nou ajutor pentru a se putea şi el salva. Părintele Luminilor acceptă şi promite lui Lucifer că-i va indica o zonă anumită pe Pământ unde să se poată întrupa şi hotărăşte ca luciferienii să formeze un popor aparte, care să beneficieze de trimişi speciali.
Părintele Luminilor îi indică lui Lucifer zona dintre Mediterana şi Golful Persic de astăzi şi făgăduieşte că-i va trimite îndrumători speciali.
La început, primele milenii a mers destul de bine cu evoluţia luciferienilor. Câteva milioane de luciferieni au reuşit să-şi îmbunătăţească culorile spiritului şi să intre în primele două straturi. Cu rare excepţii au ajuns chiar şi în stratul IV, realizând griul deschis. Cei mai mulţi însă persistau în culoarea de bază negru. Şi n-a fost numai atât. Luciferienii nu au ascultat de porunca dată ca să se întrupeze numai în zona indicată de Părintele Luminilor, ci au împânzit Pământul strecurându-se şi la alte naţii."

Cam aceste transpuneri de fragmente ar ajunge pentru a forma o părere despre misticismul cărţii, care prezintă ca un istoric evenimente posibile, din trecut.



Ab aeterno
 
Forum » Cunoastere » Ezoterism » Teofilact - Ligurda he Sontineolovella(fragmente)
  • Pagina 1 din 1
  • 1
Căutare: